Asistăm la o veritabilă frenezie, pe scena publică, a folosirii verbului a(-şi) asuma. Socotind după restul cuvintelor folosite în discurs, puţine şi lemnoase, ea aduce, la unii decidenţi autohtoni, cu o simplă fascinaţie exercitată de un neologism capturat cu mândrie „inocentă” dintr-un set de vorbe „alese”, care, la rândul lor, seduc şi intimidează auditoriul. Asumarea unui fapt, a unui act politic sau a unei atitudini pare să fi devenit ceva robotic, ca un fel de garanţie a adevărului spunerii. Or, după cum vedem că stau lucrurile cu standing-ul României, în genere, în concertul european (la coada clasamentelor în ordinea nivelului de trai şi, subsecvent, în fruntea lor la dereglări sociale), clamarea emfatică a asumării nu reprezintă câtuşi de puţin expresia ancorării în problematica prezentului.

Paralelismul dintre anumite legi sau ordonanţe şi crizele ce trebuie gestionate este vădit. Şi asta – n-o spun, numaidecât, din perspectiva filologului – se întâmplă din cauza proastei situări a vorbitorului public în raport cu limbajul. Mai mult, mai grav – în raport cu limba română însăşi, a cărei igienă nu pare să preocupe pe nimeni, cu excepţia, vag notabilă statistic, a unor persoane cu bagaj cultural solid, provenit din buna relaţie cu umanioarele de-a lungul vieţii. Altfel formulat, mai sec: cine nu a citit până acum nimic e predispus la preluări urechistice de termeni, iar lipsa culturii interogaţiei, cultură dobândibilă doar prin lectură, îl determină pe omul politic să utilizeze masiv fraze care încep cu „eu”, continuând cu formule apodictice, de o insuportabilă siguranţă de sine, fără nicio interogaţie, să zicem, de tipul: dar, oare, ce-am făcut eu până acum, pentru ţară, ca să emit pretenţia – căci asta înseamnă asumare – de a fi creditat că, prin lozincile mele, poporul va trăi mai bine?

Poate cerem cam mult, deşi cel care a parcurs, fie şi la nivel şcolar, nu neapărat savant, un traseu umanist, care presupune, prioritar, proprietatea termenilor, ştie că a fi conştient de tine, cu atât mai mult când toţi suportă consecinţele actelor tale, înseamnă să fii conştient de tensiunea dintre propria ta pretenţie şi realitatea în care trăieşti. Adică să fii extrem de precaut când introduci, ca pe o mişcare cu bagheta magică, vocabula asumare. Necunoscând bine limba maternă şi, în fond, nefiind interesat de consultarea vreunui dicţionar sau de universul colocaţiilor, orice veleitar sau demagog rosteşte trăznăi pe bandă rulantă, repetând, maniacal, că îşi asumă toate proiectele, riscante şi atestate drept periculoase de către specialiştii nepartinici, prin care ne încarcă de Doamne-ajută. Vedem şi pe câte un „apostat”, care declară senin, tot ca formă a obscenităţii publice, cum îi spune Andrei Pleşu, că îşi asumă greşelile şi prostiile făcute. Prin atare poziţionare el crede, utilizând cuvintele doar ca nişte unde tractoare pentru ideologia partidului său, şi nu ca pe nişte operatori cognitivi, că arată „curajul” de a recunoaşte ceva, ba chiar ar dori să fie lăudat pentru „demnitatea” dovedită. Asta în condiţiile în care o naţie întreagă a tras, deja, ponoasele aplicării planurilor lui improvizate şi amatoristice. Nicio mustrare de conştiinţă, niciun semn că inadecvarea sa la realitate, cauzatoare de haos social, pretinde o demisie sau penalizarea pentru daunele aduse unei societăţi nevinovate, în principiu, întrucât e sufocată de intruziunea statului, gâfuie sub poveri fiscale şi nu prea are pârghii să reacţioneze. Instrumentele publice sunt, cam toate, la stat, care are vocaţia confiscării pluralităţii opiniilor (recte impulsurile democratice), oferind, în schimb, la o adică, demonstraţii de forţă, prin bastoane şi gaze lacrimogene.

Dacă, din întâmplare, cei care dau cu asumatul cum se dă cu agheasma, urbi et orbi, ar cunoaşte puţină istorie recentă, ar fi mai dubitativi în afirmaţii şi ar adopta un ton mai puţin impostat. Spre pildă, să-şi aducă aminte de visul de aur al unei ideologii care suna foarte promiţător, iar oamenii au căzut, ca muştele, în plasa aducătorilor „providenţiali” de ordine şi disciplină: „Totul prin stat, nimic în afara statului, nimic contra statului”. Energic, robust mesaj, nu? Mai ales pentru o populaţie sătulă de conducători cu bâlbe doctrinare.Autorul lui: Mussolini, în 1925. La ce a condus respectivul slogan, se ştie. Dar visul totalitarist, cu sound de garanţie a stabilităţii, adoptat, în epocă, şi de Hitler, nu a murit deloc, şi, în fapt, nici nu a dat semnale de agonie. El bântuie lumea, viu şi nevătămat în găunoşenia promisiunilor sale, înfierbântând minţile mai puţin sau deloc mobilate intelectual. Las că şi destui semeni doldora de carte au mizat pe „soluţia” ordinii care salvgarda, în ochii plânşi ai victimelor laxităţii morale a conducătorilor, o patrie întreagă.

Ce intenţionez să scriu îngroşat este că ideea de a lua măsuri dure, rapide şi ferme iarăşi are darul de a mesmeriza mulţimile. Reducerea, inclusiv prin anulare fizică (ca în regimul putinist), a criticilor guvernării, dă impresia diminuării vacarmului de voci din care bietul cetăţean nu mai înţelege nimic. Aşa că agreează „liniştea” adusă de un cârmaci care a pus capăt „certurilor” permanente, inevitabile, de altfel, în societăţile deschise.Am avut, noi înşine, un preşedinte, încă adulat, care a guvernat prin asumarea răspunderii că asigură liniştea socială. Şi a asigurat-o, în felul său. Cu ce mijloace, nu comentăm, pentru că avem altă miză, nu pe aceea de configura o politeia viabilă, în care muncitorul cu sapa şi cel cu mapa să nu mai fie plasaţi într-un antagonism ireconciliabil, cum îl concepuseră comuniştii, cu acel concept asasinant de libertăţi al „luptei de clasă”. Nu trebuie să existe nicio luptă de tip care pe care, în primul rând pentru că acele clase sociale sunt flotante (obiditul de azi poate ajunge un satrap turbat mâine, exorcizând prin crime frustrările acumulate „prin râpi şi gropi adânci”, cum ar fi zis Arghezi), şi, în al doilea rând, pentru că urmarea imediată a identificării duşmanului de clasă a fost instituirea Gulagului. Diverşi, dintre cei cultivaţi, cât de cât, sunt tentaţi să cauţioneze răsturnările sociale violente săvârşite de bolşevici (nu erau ei primii în asta, dar, la număr de victime, surclasează orice perioadă), invocând „repararea” morală a unei flagrante nedreptăţi istorice şi ranforsându-şi prezumţia tot prin Testamentul arghezian: „E-ndreptăţirea ramurii obscure/ Ieşită la lumină din pădure”. Atâta doar că poetul metaforiza, în vreme ce „umiliţii” de ieri dau literalmente cu parul, fiind locuiţi de himera exterminării celor „diferiţi” de omul unidimensional prin împuşcare pe stadioane. Emitentul acestei din urmă ipoteze, cea cu glontele aducător de justiţie, a candidat la preşedinţia României, şi a strâns alarmant de multe voturi.

Noi preferăm să ne luăm aliat un filosof care şi-a făcut, evident, cultura într-un turn de fildeş, deoarece nu se poate studia decât în spaţiul solilocviului, dar nu trăieşte în acel turn, ci e sensibil la tropismele lumii. Mă refer la Hans-Georg Gadamer, cu a sa pledoarie focalizată strict pe ceea ce înseamnă asumare: „ea [consecinţa practică a gândirii – n. m.] nu este, în orice caz, una în favoarea «angajamentului» neştiinţific, ci una în privinţa onestităţii «ştiinţifice» de a recunoaşte angajamentul (subl. mea – G. C.) ce este activ în orice înţelegere”. El susţine că elevaţia spirituală (obţinută organic, prin biblioteci, şi nu prin revelaţie) nu înseamnă „meşteşug al înţelegerii”, de la care cei necultivaţi ar fi evacuaţi ab initio, ci e o formă de manifestare a clarităţii morale a individului. Cum ar veni, ni se dă încă o definiţie limpede a ceea ce înseamnă asumare. Abia după ce te clarifici, din unghiul moralei sau al eticii, dacă vrem (în sensul lui Aristotel din Etica nicomahică), ai dreptul de a te adresa şi altora cu pretenţia că vrei binele general. Toate statele totalitare au avut şi au lideri în al căror vocabular, sărăcuţ, dar brutal, „puternic”, sintagma bine general are poziţie centrală. Pentru minţile independente (de asta suferea şi Moromete – „Domnule,...eu totdeauna am dus o viaţă independentă”–, care nu era nici filosof de profesie, nici vreun posesor de bibliotecă în gospodăria în care bunul mai de preţ era lada cu „crepdişin” în care voia să bage mâna ignară Paraschiv, spre exasperarea femeilor din familie), care au altă opinie despre „bine”, există, vezi bine, metode de impunere a binelui cu forţa.

Tot Gadamer pune o problemă stringentă şi complicată, veche de când lumea, în termeni inteligibili şi digerabili, mai ales în intervale de criză: „Omul nu are nevoie de punerea corectă a întrebărilor ultime, ci deopotrivă de simţul pentru ceea ce este oportun, posibil, adecvat aici şi acum”. Or, tocmai în vremuri de restrişte se îmbulzesc, pe post de soter, nebuloşii şi romanticii reşapaţi care pretind că ştiu răspunsul la întrebarea ultimă „Ce este adevărul?”. Nu e niciun secret că acel adevăr, după care a tânjit orice creatură bipedă, de când a formulat interogaţia cu pricina Pilat (Ioan 18, 38), se găseşte la ei în partid. Puţin importă ce e oportun, posibil sau adecvat momentului – important e să reţină, cumva, alegătorul, că e musai ca acel partid să ajungă la guvernare, şi e suficient atâta pentru „a ieşi la lumină”.

Timbrul, deloc optimist, recunosc, din cele enunţate anterior, mă îndeamnă să închei cu un elogiu adus educaţiei prin umanioare (încă odată prin apel la autorul lui Adevăr şi metodă), procedeu care şi-a confirmat validitatea în timp, pentru simplul motiv că a generat toate epocile de strălucire ale speciei noastre, dând ceea ce numim, îndeobşte, valori universale: „Conştiinţa cultivată depăşeşte fiecare dintre simţurile naturale doar prin faptul că toate acestea sunt limitate asupra unei anumite sfere. Ea însăşi se exercită în toate direcţiile. Este un simţ universal”.